Acrivie și iconomie în aplicarea Canonului 15 I-II Constantinopol

Nu poți să faci pe altul mai bun, dacă nu te faci tu mai bun. Mare dezamăgire cu creștinismul nostru de carton. Hristos nu are nevoie de milogi, ci de eroi. Ne plângem toată ziua că suntem prigoniți, că vorbește mass-media de noi. În schimb noi ce facem? Trăim creștinismul așa cum ne spune Hristos? Cine este dispus să renunțe la ceva din ce are, la faimă, la cinste, la bunuri pentru Hristos? Puțini. Toți suntem filozofi, toți învățători, dar puțini cu adevărat trăitori! Dar totuși când e vorba de o erezie, trebuie să fugi de eretic cât mai departe pentru a nu te îmbolnăvi de erezia lui. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog, că vor veni vremuri, când unii vor spune că nu mai sunt vremile Sfinților Părinți ca să putem să ne nevoim și noi ca ei sau să facem faptele lor, și așa se vor lenevi de a urma pe Sfinții Părinți spunând că această cugetare este eretică. Într-adevăr acum vremurile sunt mult mai grele și viclene, dar asta nu înseamnă să renunțăm în a ne lupta. Câți se înșală  cu gândul că Dumnezeu le va fi milostiv și nu le va  cere socoteală pentru   viața lor, să ia aminte la cuvântul: Hristos este același, și ieri și azi și-n veci. Amin.

Ispitele sunt mult mai perfide acum și de aceea nu le pricep mulți și se pierd sau le pricep dar nu vor să riște. Credința este un risc permanent al omului pentru Dumnezeu. De aceea este atât de frumoasă încât cei slabi în credință sau necredincioși nici nu vor să audă de ea. Petrecerea cu cei cu cuget eretic este mai vătămătoare decât a  petrece în mijlocul multor păcate trupești (din care te poți ridica mai ușor) fiindcă erezia îți  adoarme discernământul duhovnicesc, făcându-te ușor  să zici că poate și aceia au dreptate, adică ereticii sau, ceea este la fel de rău, să fii indiferent la ce spune el (motivând că nu te vătăma direct pe tine). Prima este lepădare tacită de Hristos, iar a doua este  lepădarea poruncii dragostei duhovnicești față de aproapele, care ne spune să mustrăm pe fratele care este în greșeală. Deci oricum este rău, ori să stai în această amorțire duhovnicească, ori să nu-ți pese de fratele tău. Dacă pe fratele care ne greșește se cade a-l mustra, cu atât mai mult pe cel ce greșește întru credință. Desigur, aceasta trebuie făcută cu dragoste, nu cu ură și răutate, iar în cazul în care stăruie în greșeală, să-l spui Bisericii sau Soborului, și apoi, doar după ce va fi judecat și osândit de un Sobor (Biserică), să-ți fie ca un păgân și vameș. Nu trebuie să osândim și să judecăm noi înainte de vreme, ci doar să mustrăm spre îndreptare. Oprirea pomenirii arhiereului este tocmai o astfel de mustrare, nu osândire (cum greșit este tradus în românește), adică este modul de a-l da pe arhiereu în judecata Soborului sau a Bisericii. Aceasta nu este însăși osândirea lui, cum greșit au înțeles-o unii, grăbindu-se să osândească și pe cei ce nu au întrerupt pomenirea după modelul lor (al vaselor comunicante), considerându-i eretici și pe cei ce au încă comuniune cu cei care propovăduiesc o erezie, dar au o poziție publică ortodoxă antisinod.

Sunt două extreme care trebuie evitate: tocirea  discernământului duhovnicesc prin îndreptățirea rea, că trebuie să ascultăm de cei mai mari chiar și când  învață erezii, și râvna peste măsură de a osândi și a judeca înainte de judecata Bisericii și a Sinodului pe un arhiereu sau patriarh și pe toți cei care încă sunt în comuniune cu ei. Noi nu putem judeca cugetele oamenilor, asta o face doar Hristos și Biserica, iar Hristos ne spune că de omul eretic, după prima și a doua înfruntare să fugim, iar Biserica ne dă și un Hotar, îngrădirea de eretic prin nepomenire lui la SFÂNTA LITURGHIE, iar mai apoi judecata Sinodului. Așadar, noi nu trebuie să facem nimic mai mult. Nu suntem judecătorii cugetelor omenești și de aceia trebuie să facem numai ceea ce ne-au învățat Sfinții Părinți și Biserica. Pe Arhierei și pe cei ce nu au întrerupt  încă pomenirea îi va judeca Hristos și Biserica. Noi trebuie să ne judecam pe noi dacă  stam bine, în hotarele Sfintelor Evanghelii, a Sfinților Părinți și a Sfintelor Canoane. Nu trebuie să judecăm noi înainte de vreme pe alții, deoarece vedem că nici Sfinții Părinți nu au judecat și osândit decât în Soboare, nu în particular (decât cu rare excepții). Dar toți ne-au învățat să fugim de păcate și mai ales de erezii și de schisme. Căci și erezia și schisma sunt la fel de rele.

A face schismă este a pune accent pe un amănunt mai mult decât pe o lege, pe o excepție, decât pe o regulă. Oprirea pomenirii  înainte de judecarea episcopului nu este regula în Biserica, ci o excepție. O excepție fericită căreia, dacă i-ai aplicat obligativitate, a-i lipsit-o de frumusețea mărturisirii. Regula este neoprirea pomenirii pentru alte delicte decât erezia. Excepția este erezia și ea e valabilă doar pe vreme de erezie. Sinodul este însă cel ce aplică regula și recunoște și excepția. În aceasta stă frumusețea Canonului 15 I-II Constantinopol (861) deoarece oprirea pomenirii este și mărturisire de credință în același timp și de aceea nu are nevoie de Canon pentru a fi impusă, ea se impune de la sine. Ea doar trebuie apărată, ceea ce face Canonul 15, dându-i caracter legal, dar nimic mai mult. Ea nu poate fi impusă, ci se impune, de aceea are și laudă. Și nu este obligatorie. Nu obligă, deoarece au fost multe  opriri ale pomenirii în Biserică care se pretindeau a fi pentru Credință, iar ele erau pentru alte motive de mai mică importanță, și au apărut multe schisme în Biserică și dezbinare, așa cum de pildă, donatiștii din sec. III care puneau accent  mai mult pe neprimirea la pocăință a celor lepădați  de Hristos  sau a celor care aveau două cununii; sau cum erau eustațienii din sec. IV, care puneau prea mult accent pe  asceză și pe aspectul dinafară al nevoinței decât pe smerenia lăuntrică.

La fel și acum, dacă se face prea mult caz de oprirea pomenirii ca pe o măsură de îngrădire și de mustrare ( sau osândire în înțelesul simplu al cuvântului, nu condamnare), și nu se pune accentul mai mult pe mărturisirea de credință și lupta împotriva ereziei în vederea condamnării ei de către un Sinod, putem cădea în schismă, considerând că e de ajuns ca să oprim pomenirea pentru a ne îngrădi de erezie sau ca ereticul să fie condamnat, ceea ce este o eroare.

Canoanele nu lucrează de la sine, ele trebuie puse în lucrare de Biserică, adică de un Sinod, dar și de credincioși. Altfel ele sunt literă moartă. Dacă le aplică numai Sinodul duc la erezie, dacă le aplică numai credincioșii, duc la schismă. Îngrădirea de erezie înainte de Sinod este una și nu trebuie confundată cu cea de după Sinod care este alta. Prima are laudă, a doua nu are laudă deoarece este sub Canon. Prima este sub Har, iar a doua este sub Lege, iar legea se aplică pentru păcat. A confunda pe cei ce sunt sub Har cu cei ce sunt sub Lege, este o mare greșeală. A închide Harul sub Lege este ca și cum a-i impune Bisericii, tăierea împrejur. Cei ce vor să se întoarcă la litera legii n-au decât să o facă, însă, noi vrem să rămânem sub Har, adică sub legea HARULUI. Iar Harul este libertate în Hristos. Cei ce vor să ne impună legea, vor ca noi să ne tăiem împrejur, adică sa ne îngrădim de erezie și atât, iar aceasta pentru ca ei să se laude cu îngrădirea noastră, adică în trupul nostru. Vor să ne lipsească de suflet, care este mărturisirea, pentru ca ei să se laude în trupul nostru. La fel cum și ereticii caută să ne robească libertatea noastră și Harul, prin impunerea forțată a unei învățături străine, sub pretextul ascultării oarbe de Lege, adică tot de aceleași  Canoane aplicate strâmb și după o înțelegere trupească,  nu duhovnicească; după Om, nu după Dumnezeu. Așadar, Canonul 15 este o măsură  de îngrădire de erezie, dar are caracter și de Mărturisire a credinței care prevalează asupra îngrădirii, până când se va face un Sinod  și se aplică  doar împotriva celor care „propovăduiesc  cu capul descoperit o erezie”, dar nu și asupra celor care nu propovăduiesc erezia sau o combat și se păzesc să nu se împărtășească direct cu ereziarhul, chiar dacă îl pomenește din frica, asa cum spune Sfântul Teodor Studitul în Scrisorile sale. Fiindcă noi nu putem judeca mai mult înainte de un Sinod, ci doar ceea ce ne îngăduie Canonul și Biserica. Mai mult este de la diavolul și este schismă și despărțire de Biserica, așa cum spune același Sfânt, Teodor Studitul. Orice întrece măsura este de la cel rău și al oamenilor care își iubesc voia lor. Cel ce stă să nu judece pe cel ce cade, căci celor ce merg pe piscuri, cu anevoie le va fi să se uite în dreapta și-n stânga, deoarece  vor cădea în prăpastie. Vedem că nici Sinoadele nu au judecat la fel pe cei ce au fost părtași la erezie sau au căzut și s-au pocăit, iar noi cine suntem ca să judecam atât de aspru pe frații noștri căzuți sau mai leneși? Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștință adevărului sa vina.

Nici pogorământul înainte de vreme nu este bun, așa cum a făcut Sinodul din Creta, fără ca să fi participat toată Biserica la Sinod (și iată că a ieșit o schisma cu Biserica Rusiei, dar  poate asta s-a și vrut), dar nici judecata fără discernământ înainte de vreme nu este buna deoarece duce la schismă. Dar oprirea pomenirii nu este o problema de dogmă? Da, este, deoarece la Sinodul din Creta s-au călcat toate dogmele în picioare, dar oprirea pomenirii  nu are caracter obligatoriu, nici permanent pentru toată Biserica, altfel pentru ce ar mai fi nevoie de Sinod?! Aceasta măsură se ia înainte de Sinod, care va hotărâ adevărată îngrădire de eretici și erezie prin condamnarea lor, iar după condamnare, orice comuniune cu ereticul este pedepsită canonic și devine obligatorie. Aceasta reiese din Canonul 15, pentru că dacă era obligatoriu trebuia să prevadă și epitimia celui care nu oprește pomenirea (caterisirea sau afurisirea), dar canonul spune dimpotrivă  că nu ești caterisit, nici afurisit dacă oprești pomenirea și atât. În cazul acesta, nu este vorba de un eretic condamnat sau de o erezie condamnată, ci de un eretic necondamnat, iar în acest caz Biserica lucrează cu iconomie. Oprirea pomenirii este și acrivie, dar și iconomie a Bisericii. De ce? Deoarece ereticul se poate îndrepta prin oprirea pomenirii, înainte de un Sinod, în care caz nu mai este judecat, ci rămâne în drepturile lui de episcop. În baza acestei iconomii Sfinții Părinți au adunat Sinoadele, pentru îndreptarea celor rătăciți și a ereticilor pe care îi îndemnau să se pocăiască și nu-i osândeau decât dacă stăruiau în greșeală. Deci greșesc cei ce spun că, înainte de Sinoade, Biserica nu a lucrat cu iconomie ci doar cu acrivie, devreme și la Sinoadele ecumenice au aplicat prea mare iconomie pentru ca ereticii să se poată întoarce la Ortodoxie! Cine este atât de orb ca să nu vadă aceste lucruri? Deci a atribui unui Canon obligativitate în ceea ce nu te obliga, ci doar te motivează și te încurajează în mărturisirea credinței este tot atât de rău ca a spune că, după un Sinod, ruperea comuniunii cu un eretic  nu este obligatorie, de vreme ce a fost condamnat și este de ajuns. Dar Canoanele vorbesc de obligativitate doar din momentul aplicării unei sentințe nu și înainte de  aplicarea ei. Un hoț este hoț și înainte de prinderea și pedepsirea lui, dar numai în momentul când este condamnat și închis, i se taie orice comuniune cu cei din libertate. Așa și în cazul  episcopului eretic, nefiind încă judecat, nu i se aplică oprirea pomenirii obligatorie de către credincioși, preoți  sau alți episcopi, deoarece numai Sinodul poate face aceasta. Pentru aceasta îl laudă pe cel ce face aceasta înainte de un Sinod, ca pe un apărător al credinței, dar nu îl pune deasupra Sinodului.

Altă interpretare a acestui Canon 15 este o deturnare a canonului și o aplicare a lui greșită, ceea ce duce la confuzie și schismă. Deoarece, a da caracter obligatoriu unui Canon, a cărui obligativitate nu cade pe osândirea preotului sau episcopului care nu oprește pomenirea, ci pe  neosândirea celui ce oprește pomenirea, este o deturnare fină de la frumusețea  și cinstea care se cuvin celui ce apară credință. Este spre frica și crisparea care o insuflă diavolul că dacă nu ai oprit pomenirea ești eretic sau dacă a-i oprit-o ești deja mântuit, fără nici o fapta bună, socotindu-te doar pe tine singurul ortodox sau doar pe cei ce au oprit pomenirea. Aceasta este cea mai mare viclenie a diavolului și schismă, nu în faptul de a opri pomenirea canonic și cu discernământ și a aștepta judecata  unui Sinod, chiar dacă falsul episcop sau Sinod te judeca sau te caterisește.

Altfel îngrădirea de erezie devine un chin înainte de chinul cel veșnic, deoarece tot binele care nu se face bine este rău. Acrivia peste măsură, ca și iconomia rău înțeleasă, duc în același punct: osândă veșnică. Trebuie să fugim de amândouă extremele. O acrivie peste măsură te face dur, ironic, fanatic, răutăcios, îndrăzneț etc. Iconomia rea te face laș, delăsător, fricos, batjocoritor al Sfinților, mândru etc.

Modul de a scăpa de aceste extreme este studiul neiscoditor și nepărtinitor al Scripturilor, smerenia și sfatul celor încercați, rugăciunea osârduitoare și cu durere pentru cei căzuți și pentru tine, și nejudecarea și neosândirea lor, judecarea doar a păcatului în sine și a ereziei; părerea că tu ești cel mai înșelat decât cei înșelați, fiind plin de mândrie și de părerea de sine și peste toate, dragostea care poate acoperi mulțime de păcate. Așa ne-au învățat toți Sfinții, înainte de a judeca și a osândi pe alții. Dacă am face așa, sunt sigur că ar dispărea toate ereziile și schismele din Biserica și toată lumea ar deveni creștină. Dar aceștia au fost doar Sfinții și cei care vor să urmeze credința lor.  Să facem și noi asemenea lor și vom fi proslăviți împreună cu ei. Doamne miluiește.

Ieroschimonah Paisie Prodromitul

11 noiembrie 2018

image_pdfDescarcă în format PDF

Pe acest site se vor aproba doar comentariile care sunt relevante pentru tema propusă de către textul articolului și care nu încalcă legislația în vigoare cu privire la modul de exercitare a libertății de exprimare. Administrația siteului își rezervă dreptul de a selecta comentariile pe care le face publice.

11 comentarii la “Acrivie și iconomie în aplicarea Canonului 15 I-II Constantinopol

  1. Autorul articolului pune greșit problema. Nu este vorba doar de condamnarea sinodală a ereticului, ci și de discernerea sinodală a ereziei. El se exprimă ca și cum deja am avea o erezie predicată „cu capul descoperit”. Documentul din Creta legat de eretici este o ambiguitate vicleană, ce poate fi interpretat în mai multe moduri, după interese fariseice, aceste moduri fiind chiar opuse unele altora. Nu este vorba de acrivie vs. iconomie în condamnarea și comuniunea cu un ierarh căzut în erezie, ci de discernerea sinodală a ereziei și naturii ei, abia apoi de condamnarea ereticului ca atare.

    1. Sunt foarte multe expresii interpretabile din documentele cretane. Dar, din păcate pentru Ortodoxie, există și exprimări clar greșite, ertice.
      De exemplu, nu se înțelege despre unitatea cărei Biserici se vorbește la art. 2, care sună așa: „Biserica Ortodoxă fundamentează unitatea BISERICII pe faptul că…”. Știu că a fost tradus greșit oficial în românește. Totuși nu se înțelege foarte clar dacă e vorba de Biserica Ortodoxă sau una a ramurilor. Mai există foarte, foarte multe expresii ambigue.
      DAR se găsesc și formulări clar greșite dogmatic. Și nu doar formulări, ci adeziuni (la CMB, Declarația de la Toronto…) inacceptabile.

      Iar canonul 15 nu se referă la erezii condamnate sinodal. Acelea intră sub incidența Sinoadelor care s-au pronunțat asupra lor. Ci se referă la erezie clară, κατεγωσμένη (sancționată, dezavuată, reprobată) de Sfinții Părinți sau de Sinoade. Cei ce întrerup pomenirea pentru astfel de erezie sunt de laudă pentru că sunt ca niște anticorpi ai Bisericii, silindu-se să o izbăvească de astfel de probleme, după cum spune canonul în cauză.

      Iar problema este a ierarhiei, care nu dovedește că textele sunt ortodoxe, ba chiar evită o dezbatere clară a lor. Nu doar atât, ci îi condamnă pe cei ce se ridică împotrivă, ba chiar acționează tiranic și chiar cu jandarmi, tâlhărește și cu forța. Desigur, ierarhii par imaculați și cinstiți prin imaginea pe care și-o construiesc. Dar sunt niște ticăloși care refuză să apere și să promoveze Ortodoxia. Reacțiile exagerate ale unor nepomenitori nu sunt nici pe departe atât de grave, deși nu sunt nici ele neglijabile.
      Să nu dormim!

      1. 1) Care ar fi formulările dogmatic greșite în mod clar? Nu vorbim aici de cele ambigue și viclene prin ambiguitate, ci de cele clare.
        2) Faceți o distincție între „erezii condamnate sinodal” și „erezia clară sacționată de Sfinții Părinți și Sinoade”. Aș dori să ne explicați cât mai clar această distincție.

        1. Ereziile condamnate sinodal sunt: arianismul, monofizitismul, monotelismul, iconoclasmul, Filioque, energiile create ale lui Dumnezeu ș.a. Cei ce susțin aceste credințe cad sub anatema pronunțată odinioară la Sinoade. Credincioșii și mai ales clericii au datoria să rupă comuniunea cu astfel de persoane, cum făceau pe vremea Sf. Vasile, care scrie că slujbele se săvârșeau în afara zidurilor din cauză că nu puteau participa la Liturghia unui arian.
          Dar mai există teme de credință neabordate sinodal, ci doar tangențial sau de Sfinții Părinți în operele lor particulare. Una este tocmai legată de natura Bisericii și a unității ei, învățătură denaturată prin ecumenism. Tangențial a fost atinsă la Sinodul II prin formularea din Crez referitoare la Biserică, definind cele patru atribute. Dar a fost abordată și în canoanele referitoare la botezul ereticilor și în scrierile Sfinților.
          Un alt exemplu este monofizitismul, care se regăsește, de fapt, în teoriile lui Apolinarie, condamnat la Sinodul II. Totuși a fost nevoie de convocarea altui Sinod (III Ecumenic).

          1. Centrul problemei este, în fond, dacă documentul cretan predică erezii „cu capul descoperit”. Textul canonului, în Pidalion, ar fi cam acesta: „oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa” ( http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Pidalion%20Original%201841.pdf )
            Textul canonului vorbește despre „cu capul descoperit”. Știm că Sfinți contemporani cum au fost la noi Sfântul Justin Pârvu, Sfântul Arsenie Papacioc, dar și alte popoare Orthodoxe, precum Sfântul Paisie Aghioritul, deși clar împotriva ecumenismului, nu au considerat că se impune o îngrădire, invocându-se ca motiv că erezia ar fi fost deja „cu capul descoperit”.
            Lucrătorii rătăcirii ecumeniste se apară cu argumente de genul că trebuie adusă o mărturie despre Orthodoxie, că nu putem trăi izolați, că vremurile impun nu știu ce etc, încercând să evite, pe cât posibil, să facă ultimul pas spre afirmarea publică a unei erezii „cu capul descoperit”. Fenomenul ecumenist are o multitudine de aspecte, care de care mai viclene. De aici vedem că avem nevoie de o condamnare ecclesială a lui cu acrivie cărturărească și duhovnicească, nu doar cu acrivia râvnei și lipsei de compromis cu răul. Dacă sinodul din Creta a predicat „cu capul descoperit”, atunci s-a predicat „cu capul descoperit” de mult și întreruperea pomenirii s-ar fi făcut de mult. Uităm oare cum episcopul Nifon al Târgoviștei a mărturisit,într-o adunare ecumenistă, că unitatea Bisericii Lui Hristos s-a pierdut? De fapt, erezia este chiar mai vizibilă acolo decât în documentul cretan. Și iată că nu s-a prea făcut vâlvă cu acel episod cu adevărat grav și tragic. Ideea aceasta a „îngrădirii de erezie” eludează discernerea sinodală și ecclesială și plasează judecata în mintea fiecărui credincios în parte, fie el mirean, monah, preot sau ierarh. Nu a Bisericii Lui Hristos. Și, deși avem datoria discernământului, nu trebuie să ne punem înainte Bisericii. Sectarii sunt cu mintea lor proprie și, lipsiți de discernere ecclesială, fiecare crede ce vrea, de aceea se ajunge la spargerea în sute de grupări.
            Gheron Hariton, gheron Sava și cei ca ei au venit la noi și au dictat niște concluzii chemând oamenii, aparent paradoxal, să judece cu capul lor singuri, să discearnă singuri, fără ecclesialitate. Au invocat un canon, spunând sus și tare „Iată erezia predicată cu capul descoperit.”, acționând ca niște sectari și invitând credincioșii să facă la fel. Dovadă că mișcarea nepomenitorilor este ruptă în grupuri, se fărâmițează precum sectele.
            Soluția este destul de clară, chiar dacă pare grea: Trezirea pleromei, discernerea sinodală cu acrivie a tuturor aspectelor și condamnarea rătăcirilor cu limpezime, fără echivoc. Și receptarea acestor lucruri de către pleromă. Cum s-a făcut mereu.

  2. @Prahovean
    Am dat un link în care arătam ce este greșit în documentele din Creta, dar a fost editat comentariul meu și șters acel link. Ca să nu pară că am scris în gol, dau aici doar un exemplu, anume art. 1 din doc. 6
    El sună așa: „Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei de sine eclezială profundă, că ocupă un loc principal în chestiunea promovării unității creștine în lumea contemporană”.
    Limbajul este ciudat, nu se înscrie în teologia ortodoxă îndătinată. Asta atrage atenția dacă nu cumva sunt strecurate idei neortodoxe, lumești, ecumeniste. În primul rând, deși prima afirmație pare desprinsă din Crez, are o diferență importantă: Biserica Ortodoxă nu este una, sfântă, ci este Biserica una, sfântă. Dacă s-ar fi spus că Biserica una, sfântă este Biserica Ortodoxă, ar fi fost clară identitatea exclusivă. Dar așa, se poate înțelege că și Biserica Catolică este Biserica una, sfântă, dar și cea anglicană sau cele orientale… Ca și cum am spune că BOR este Biserica Ortodoxă. E corectă afirmația, dar nu exclude existența altor Biserici Locale care să fie Biserica Ortodoxă. Dimpotrivă, dacă am spune că Biserica Ortodoxă este BOR, atunci nu mai există alte Biserici Locale ortodoxe. Chiar și așa, afirmația cretană nu este greșită în sine, ci doar dacă e pusă într-un context greșit.
    Ca o paranteză, s-au făcut comentarii că această formulă este similară cu cea de la Conciliul Vatican II, unde se afirma că Bis cea una subzistă în cea Catolică, ambele fiind echivoce. Nu exclud existența și altor Biserici care să fie ale lui Hristos.

    Revenind la paragraf, se spune că, pe considerentul de mai sus, la nivelul conștiinței de sine ecleziale profunde, noi credem că ocupăm un loc principal în promovarea unității creștine. Tradus, ar însemna că participăm împreună cu alții la refacerea unității creștine. Aceasta la un nivel dogmatic, nu doar social sau de altă natură, căci asta înseamnă conștiința de sine (cine sunt eu) eclezială. Deci faptul că suntem Biserica cea una, sfântă ne conferă un loc principal, nu unul oarecare. Oare cum am putea noi spune că în Crez afirmăm că avem datoria să conlucrăm cu ceilalți eretici pentru refacerea unității primordiale, apostolice? Dimpotrivă, noi mărturisim că celelalte confesiuni nu au nici un rol în găsirea stării inițiale a Bisericii, ci doar noi am păstrat-o și ei ar trebui să revină la Ortodoxie, care este tocmai Biserica lui Hristos în exclusivitate.
    Concluzia ar fi următoarea: Ori paragraful 1 este contradictoriu, ori se bazează pe o viziune neortodoxă. Adică ori ajunge eronat la concluzia că trebuie să participăm împreună cu ereticii la găsirea (promovarea) unității creștine deoarece suntem singura Biserică autentică (ceea ce este chiar ciudat!!!!); ori are la bază o viziune ecumenistă, conform căreia noi am păstrat tradiția autentic creștină, dar și ereticii sunt încă membri ai Bisericii și, de aceea, credem că trebuie să-i ajutăm și să conlucrăm cu ei.

    Acesta este doar un exemplu de afirmație clar eretică. E adevărat că exprimarea este subtilă, dar evidența erorii rămâne.

    Așadar, ne încadrăm perfect în limitele canonului 15, întrerupând pomenirea pentru o erezie vădită.

    1. Hai să simplificăm un pic mai mult. „Cu capul descoperit” înseamnă, în limbaj actual, „fără echivoc”. Și ce tocmai ați arătat în comentariu este echivocul textului. Rămâne ce am spus deja, anume că echivocul nu îl putem trata doar cu mintea noastră, ci prin Ecclesie, prin sinodalitate reală.

      1. Cu capul descoperit înseamnă „fără nici o reținere și în mod deschis învață dogme eretice”. Deci nu se referă cât de clare sunt ereziile, ci cum o face. Două caracteristici trebuie să întrunească episcopul, anume să învețe în public și „cu capul descoperit”, adică cu persistență, fără să se ferească și în văzul tuturor.
        Pentru că nici celelalte erezii nu au fost atât de limpede profesate pe cât ne-am aștepta. Nici arianismul, nici monofizitismul, nici monotelismul sau câte altele nu au folosit formule foarte clare. A se vedea cât efort au depus Părinții pentru a vădi ereziile și expresiile alunecoase folosite de ereziarhi.
        De altfel, aceasta este caracteristica tuturor ereziilor, să exprime lucruri încâlcite și neclare. Nu există erezie clară, toate se ascund în formule sucite.

        Pe lângă toate astea, ceva mai clar ca participarea la CMB se poate imagina? E cât casa. Ce vrei mai flagrant de atât? Hai să nu ne ducem în absurd, că nu are nici un rost!

Lasă un răspuns la Prahovean Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

(Închide)