Întreabă un teolog ortodox

Sărut mana, părinte. Ma confrunta cu o situație destul de delicată.  Mama mea nu îl suporta pe soțul meu. Povestea începe cu faptul ca nu am avut o copilărie și o viata foarte ușoară. Tata a fost alcoolic, iar certurile și scandalurile erau la ordinea zilei. Pana când s-a îmbolnăvit și a decedat pe când aveam eu 17 ani. Toată viata m-am străduit sa fiu ascultătoare și pe placul mamei. Am făcut mereu ce și când a dorit ea. Vacantele de vara le-am petrecut ajutand-o pe bunica din partea mamei. Sau ajutand-o pe mătușa sa aibă grija de fetita ei mica. Apoi, după câțiva ani bunica a căzut la pat. Eu am fost cea care, în fiecare săptămână mergea la ea. Făceam mancare, curățenie, o spălăm pe bunica. Anii au trecut, iar eu eram tot singura. La un moment dat mama a început sa îmi spună ca eu nu sunt în stare sa îmi găsesc un bărbat. Dar când și unde când tot ce făceam era sa execut fiecare dorința a mamei. Chiar dacă aveam deja 25-27 de ani nu aveam voie sa ies din cuvântul ei. Pana când, la 27 de ani, o prietena mi-a făcut cunoștință cu un băiat, chiar cumnatul ei. De la prima întâlnire am simțit amândoi ca suntem sortiți sa fim împreună. De la bun început mama nu a fost de acord cu el. Și atunci au început scandalurile. Veșnic ii găsea ceva de vina. Intr-un final ne-am căsătorit. Nici de nunta nu a fost incantata mama, bineînțeles. Oricât incerca soțul meu, nu a ajuns niciodată în gratiile mamei mele. Bineînțeles că după căsătorie, am început sa îmi vad de viata mea și de familia mea. Iar mamei nu i-a fost deloc pe plac faptul ca nu mai eram la dispoziția ei ori de câte ori ar fi vrut ea. Au fost momente cand nici nu voia sa vorbeasca cu mine. Între timp am născut un băiețel sănătos, care este bucuria noastră cea mai mare ca și părinți. De la nașterea baietului și pana acum când are deja 2 ani și aproape jumătate, mama mea nu am avut niciun cuvânt bună sa ne zică. Veșnic doar critica. Ca nu îl îmbrăcăm bine, ca nu ii dam ce trebuie sa mănânce, ca noi nu știm sa avem de grija de el, ca nu stim sa il educam, pe scurt orice făceam nu era bine. Povestea a degenerat acum 2 luni, când si-a rupt piciorul. Și am adus-o la noi acasă sa putem avea grija de ea. Noi, amândoi lucrând și având un copil mic. În fiecare zi avea ceva de comentat. Veșnic găsea ceva ce sa nu ii convină. Îmi trimitea mesaje la lucru ca nu știu sa am grija de copil. Sau ca sotul e prea aspru cu el si ca striga la el Sau îmi făcea crize de plâns pe tema asta. Pana când, intr-o zi, cu toată tensiunea adunata din casa  soțul meu a răbufnit și s-au certat, spunându-i sa ne lase în pace și sa nu repete la infinit aceleași chestii sau sa se bage în felul în care ne educam copilul. După aceaste faze, mama mea mi-a zis ca soțul meu este nebun, și ca ar trebui sa îl părăsesc. Acum am ajuns în stadiul în care nu prea comunica cu mine. Adevărul e ca toate criticile și toate lucrurile negative pe care mi le-a tot sugerat despre soțul meu au ajuns sa afecteze negativ relația de căsnicie. Și ma străduiesc ca acest lucru sa nu se mai întâmple. Însă atitudinea mamei mele ma doare. Cu toate ca au fost momente în care am neglijat soțul său copilul, doar sa pot sa ii fac pe plac, tot nu o pot mulțumi. Cum as putea sa ma împart între mama și familia mea? Ma iertați ca m-am lungit cam mult.