Întreabă un teolog ortodox

Bună seara! Am găsit într-o carte de rugăciuni, la începutul unei rugăciuni care se face inainte de spovedanie, ca rugăciunea s-ar face "după ce ne-am scris toate păcatele făcute, din cele 365 de feluri ce se întreabă la vămi..". Unde pot găsi aceste 365 de feluri de păcate ce se întreabă la vămi?

În anul 1 de facultate, m-am îndrăgostite un coleg de la facultate, iar eu i-am spus după aproape un an, el este un băiat deosebit, cu foarte, darfoarte mult bun simt și mi-a spus ca el crede ca sunt o fata deosebita, dar este interesat de altcineva.. Eu i-amspysca ii doresc sa fiefericit și dacă se va răzgândi și uși dorește și el, eu îl voi primi cu bratele deschise... A trecut aproape jumătate de an de atunci, mereu na gândesc la el, nu îmi este indiferent, doare atât de tare, a aflat de la o colega, ca el vorbeste cu o fata, nu ca sunt împreună, ii doresc fin suflet sa fie feri IT, eu de aș putea să mai fac... Sa mai sper după el? Erau momente i ai te dea - i spune ca îl iubesc când îl visam noaptea, ma întâlneam cu el pe strada întâmplător... Și într-o zi, m-am decis sa ii spun.. Nu știu... Se mai merita sa mai sper după el, ofi el jumătatea mea? As vrea sa citesc un acatist ca Dumnezeu sa îmi asculte rugăciunile iar baiatulastasa se intoar a la mine, ce îmi recomandati?

Buna ziua. Am o mare problema, de cand eram mic a pornit totul, va fi mai lung mesajul meu. Am nevoie de ajutor. Va rog iertati-ma ca mesajul este foarte lung, si imi cer iertare daca deranjez cu acest mesaj. Eu am mai dat odata un mesaj anul trecut, dar nu mi-am spus varsta reala in acel mesaj pe care vi l-am scris, si am cautat iar acest site unde as vrea sa va spun problemele mele de la inceput. Va rog iertati-ma ca mesajul e prea lung. Totul a inceput de cand eram mic copil. De cand eram mic eram diferit fata de alti copii, invatatoarea pe care am avut-o la scoala facea misto de mine, iar colegii s-au luat dupa ea si 8 ani de zile eu am fost prostul clasei, bataia de joc a tuturor. De multe ori se intampla ca sa ma cert cu colegii, cand ii spuneam invatatoarei ma scotea mereu pe mine vinovat, chiar ea radea de mine impreuna cu ceilalti colegi. Ceea ce m-a afectat foarte tare a fost faptul ca prin clasa a 2-a la lucru manual ne-a dat fiecaruia sa facem ceva ce ne place noua si sa prezentam acel obiect in fata clasei. A venit momentul ca toti din clasa sa isi prezinte obiectele handmade in fata clasei, noi toti am prezentat obiectele respective in fata clasei. Problema este ca pe mine cand m-a pus sa prezint obiectul handmade facut de mine, invatatoarea m-a pus sa stau cu spatele la clasa si cu fata spre tabla. Atunci m-am blocat nu mai stiam ce sa spun, dar radea, atat ea cat si colegii mei de clasa. Eu la sfarsit am intrebat-o de ce m-a pus sa prezint acel obiect pe care l-am facut cu spatele la clasa, si nici nu era vreo prostie, era un animalut facut din plastilina. Cand am intrebat-o de ce m-a pus sa prezint cu spatele la colegii mei ea imi spunea pe un ton arogant: "Nu-ti spun", orele urmatoare la fel si pana la sfarsitul saptamanii la fel a facut, dar de data asta ea imi spunea: "Vrei sa stii de ce te-am pus cu spatele la colegii tai? Hai ca vin sa iti spun la ureche" si venea langa mine si imi spunea cu voce tare in urechea mea "Nu-ti spun" cu acelasi ton arogant. Acea intamplare mi-a ramas in minte si acum, chiar daca au trecut atatia ani (in 2002 am intrat in clasa I). Era un fel de serbare la scoala intr-un an si toti elevii puteau participa, dar invatatoarea mi-a spus "Tu nu vii, ca esti obraznic, sa nu te prind ca vii". Eu m-am dus doar la intrare in scoala sa vad cum se distreaza ei la acea serbare, se implineau un numar de ani de cand era scoala respectiva, pentru ca era o scoala destul de veche. Invatatoarea s-a uitat la mine cu o privire asa ca si cum mi-ar fi dat o lovitura, eu eram trist ca nu puteam participa, si am iesit repede din scoala cand m-a vazut, m-am dus plangand acasa. In cartier la mine la fel, nu am stiut niciodata sa ripostez cand cineva isi bate joc de mine. In clasa a 5-a am fost diagnosticat cu ADHD, iar asta a fost pentru mine o lovitura puternica. In cartier la mine am avut cativa amici. Eu prin clasa a 6-a am reusit sa ma imprietenesc cu cei din cartier de la mine care erau cat de cat de varsta mea, pana atunci stateam afara de unul singur in unele cazuri, dar in majoritatea timpului mergeam in cartierul vecin unde era un grup de fete, care mereu stateau impreuna si se jucau, erau foarte unite intre ele, iar mie imi placea sa merg acolo sa le enervez, sa le tachinez, iar una dintre ele, care si-a dat seama de situatia in care ma aflu mia spus "Daca nu ai cu cine sta vino si stai cu noi". Eu nu voiam sa stau cu ele, dar voiam sa le tachinez, sa le enervez, iar acum imi pare rau ca nu m-am imprietenit cu ele. Foarte mult am luat bataie de la cei mai mari din cartier si la scoala la fel aveam un coleg care intr-o perioada ma batea aproape in fiecare saptamana, vreun an sau 2 asa a fost, pana cand mama a venit la scoala pentru ca ma bateau colegii, eram cel mai prost la bataie si prostul scolii, prostul clasei, handicapatul scolii. Am tot incercat sa ignor jignirile si bataia de joc, am incercat sa ii ignor pe cei ce isi bateau joc de mine, dar ignoranta mea ii facea si mai violenti pe colegii mai mari de la scoala, din clasele mai mari. Daca spuneam la invatatoare sau la diriginte nu eram luat in serios. Cand mi-am facut primii prieteni in cartier s-a schimbat putin situatia, dar de cativa ani acesti prieteni nu imi mai sunt prieteni, au avut o perioada cand ma luau la misto, iar unul singur imi mai este prieten cu adevarat, cu ceilalti nu mai vorbesc. In cartier la mine m-am imprietenit cu cei care erau mai mici la ani ca mine, adica cel mai mic era cu 5 ani mai mic ca mine iar cel mai mare era cu un an mai mic, cu astia stateam eu. Dar cu timpul si ei ma luau la misto. Parintii m-au dus pe la psihiatri, la psihologi, am fost dus la Bucuresti si am stat internat o saptamana la un spital de psihiatrie unde mi-au dat un tratament, pe care l-am luat timp de cateva saptamani dar l-am intrerupt pentru ca nu imi facea bine. La liceu am avut doar 2 colegi cu care ma intelegeam bine, dar restul colegilor isi bateau joc de mine, iar eu tot nu stiam cum sa reactionez, oricum as fi reactionat ei radeau de mine. Am facut un liceu teologic, insa nu am dat la liceul asta din chemare pentru preotie, ci pentru ca ma gandeam ca la un seminar teologic elevii nu isi bat joc de altii pentru ca le e frica de Dumnezeu, nimic mai fals. In clasa a 9-a eram bataia de joc a seminarului. In timpul liceului m-am apucat de baut, si mergeam sa beau cu cei 2 colegi de clasa cu care ma intelegeam in liceu, mereu eram cel mai beat dintre ei... Chiar si directorul si dirigintele stia ca eu am ADHD, ei nu prea m-au luat la misto, dar faceau unele glume pe care le faceau cu toti. O perioada mi-am gasit un refugiu in bautura. In ultimul an de liceu m-am apucat sa fac lucruri handmade, iar asta m-a ajutat sa mai renunt la bautura, si faceam lucruri handmade, bratari, miniaturi, ornamente, semne de carte, floricele din hartie, etc. La seminar am avut un coleg de clasa care isi batea joc de mine de fiecare data cand eram langa el si mai erau si altii pe langa noi, ca sa rada de mine si sa ma ia de prost. La facultate am facut parte din 2 asociatii studentesti, ma intelegeam bine cu colegii din asociatiile respective, dar ceea ce nu imi placea era faptul ca acolo majoritatea erau impartiti in mai multe grupe, desi ei spuneau ca e o asociatie in care esti prieten cu toata lumea, atunci eu chiar m-am imprietenit cu cativa membri ai acelei asociatii si mergeam si in tabere cu ei. In decursul celor 4 ani de facultate, in primii 3 ani am stat in camera cu baieti care isi bateau joc de mine, care m-au facut sa cedez psihic la un moment dat. Cea mai nasoala chestie mi s-a intamplat cand eram pe la sfarsitul anului 3 de facultate cand unul din colegii de camera a venit de la ziua unui prieten de-al lui pe la 3 jumatate dimineata, si m-a trezit si nu m-a lasat sa dorm, a luat un spray si o bricheta si a dat cu spray-ul in fata unei brichete ca sa scoata flacari spre mine, m-am speriat atunci si am iesit din camera de camin si m-am dus sa ma plimb de nebun prin oras pana la ora 8 cand aveam cursuri, cu lacrimi in ochi rupt de oboseala. In rest nu am avut probleme in facultate. Multumesc lui Dumnezeu ca in anul 4 am avut un coleg de camera cu care ma intelegeam foarte bine. In cadrul acelor asociatii studentesti (aveau legatura una cu alta) faceam voluntariat, mergeam la diverse intalniri ale lor, aveam diverse ateliere de creatie, si acolo am lucrat la obiecte handmade ceea ce imi placea mie foarte mult. Pentru mine perioada studentiei a fost cea mai frumoasa din viata mea, cu exceptia unor intamplari. Dupa ce am terminat facultatea, tot pe teologie am mers, iar acum imi pare rau ca am facut teologia. La scurt timp m-am angajat cantaret bisericesc la o biserica aproape de mine, preotul de cateva ori imi reprosa ca am ADHD ca nu stiu sa fac nimic, ca nu fac nimic bun, dar cu timpul s-a mai calmat preotul, dar acolo in parohie (e un sat la 2 kilometri de oras). Nu stiu cum sunt eu, dar acolo am cunoscut niste baieti in sat care si ei ma iau la misto si isi bat joc de mine cand ma vad pe acolo, unul dintre ei mereu ma injura cand ma vedea pe la biserica si nu stiu cum sa fac. Ignoranta nu ma ajuta cu nimic, nu stiu ce sa fac, simteam ca cedez psihic atunci, acum au lasat-o mai moale baietii aia. O perioada un prieten al preotului ma urmarea peste tot unde ma duceam cu prietena mea si nu ma lasa in pace, cand ma vedea mereu venea si el si eu fugeam de el. O perioada de vreo 2 saptamani, a fost asa, pana cand acel om mi-a facut o poza cand eram eu cu prietena mea intr-o plimbare, m-am pierdut cu firea ca asa ma pierd eu foarte repede. Dupa aia i-a trecut omului respectiv, voia doar sa isi bata joc de mine. Eu cu prietena mea avem nunta programata anul viitor in vara si ma tot gandesc la mine ca nu sunt un om matur deloc, sunt copilaros, asa e felul meu de a fi, nu inteleg de ce. Am multe frici, din care cea mai mare frica a mea e sa nu fiu luat la misto de catre altii, de asta am ramas si raman cantaret in continuare la aceasta biserica de care v-am spus, nu raman ca sunt multumit cu salariul, abia imi ajunge de pe o luna pe alta ca salariul este destul de mic, dar raman pentru ca nu sunt asa de multi care sa isi bata joc de mine, chiar daca palimarul de la biserica cauta mereu sa ma dea pe goarna la preot ca nu ii convine ce fac. Si preotul are unele momente cand i se pune pata pe mine si imi da de facut unele lucruri in asa fel incat sa nu le pot termina ca sa imi spuna ca sunt un incapabil. O alta frica a mea e frica de a vorbi in public, revin la asta imediat. Cel mai mult ma doare faptul ca am nunta programata la anu si nu stiu daca sa ma mai casatoresc ca nu vreau sa fiu bataia de joc a altora si dupa nunta pentru ca familia ar avea mult de suferit, iar copiii care vor veni vor suferi si ei din cauza asta. Nu stiu ce sa fac, as vrea sa fiu mai matur, dar felul meu de a fi este asa, asa sunt eu, nu am nici o vina. Ma gandesc de multe ori de ce Dumnezeu m-a pedepsit sa fiu bolnav de ADHD si sa nu stiu cum sa reactionez cand cineva isi bate joc de mine. De cateva saptamani sunt intr-o perioada proasta si nici relatia cu prietena mea nu merge asa bine. Eu in 2019 m-am apucat de arte martiale, sincer sa fiu principalul motiv pentru care m-am apucat e pentru ca atunci cand eram mic am luat mult bataie, dar si pentru a face un sport si sa stiu cum sa ma apar. Aici la sala de antrenamente ma simt altfel, ma simt bine, ma detasez de toate problemele pe care le-am avut in timpul zilei respective, pentru ca merg zilnic la antrenamente. Dupa 2 luni dupa ce m-am apucat de karate am luat deja centura galbena, si antrenorul mi-a spus ca ma misc foarte bine pentru varsta mea, eu am 26 de ani neimpliniti. In primavara anului trecut s-au oprit antrenamentele pentru ca a fost pandemia asta si s-au reluat din februarie si de cand s-au reluat am mers din nou la antrenamente, acum am luat centura portocalie, pentru ca ma misc bine si chiar ma antrenez sa fiu in forma pentru asta. Antrenorul pare ca si-a dat seama ce problema am, dar nu face diferenta intre mine si ceilalti care sunt normali la cap. Ceea ce m-a ajutat a fost faptul ca antrenorul de la karate si ceilalti mai avansati cu centuri albastre si maro mi-au spus ca ma descurc foarte bine pentru varsta mea si pentru centura pe care o am. Inca sunt descurajat, dar ceea ce ma reface psihic, intr-un procent mic ce-i drept, e sportul, mereu sunt la sala de antrenamente cu 10 minute inainte sa inceapa antrenamentele si raman pana la sfarsit. Intr-o discutie cu prietena mea ea mi-a spus ca asta trebuia sa fac cand eram mai mic, ca as fi imatur sa fac acum karate la varsta asta, desi 2 oameni de vreo 30+ ani au practicat karate de la 20, respectiv 22 de ani. Si ea imi spunea sa nu fiu prea axat pe chestia asta si acum sunt putin confuz, pentru ca i-am spus ca sportul acesta ma face sa castig increderea in propria mea persoana. Eu am o stima de sine foarte scazuta, de asta in fiecare zi ma gandesc ca sunt un handicapat, un prost, un retardat, un imbecil, un incapabil, un jegos ordinar, un nimeni in drum, un coate goale, un tampit, un ratat, un dobitoc, un gunoi social, un rapanos, un terminat, un papa-lapte, un aurolac, un sclav. Fiind in situatia asta cu prietena mea ma gandesc ca daca cumva ajung sa ma despart de ea ma gandesc asa ca as vrea ca tot restul vietii sa traiesc rupt de orice comunicare cu oamenii si rupt de realitate, inchis in casa toata ziua si facand obiecte handmade, iar singurul meu contact cu oamenii sa fie la sala de sport la antrenamente la karate. De multe ori m-am gandit la asta. Pe de o parte sunt descurajat ca mereu aud de la tatal meu ca imi spune ca nu o sa ma pot descurca niciodata in viata, ca nu o sa fiu in stare sa tin o familie ca sunt un incapabil si asta ma termina si ma descurajeaza constant. Singura alinare a mea e acum sportul, sunt artele martiale. M-am rugat la Dumnezeu de atatea ori sa inlature boala asta (ADHD) de la mine si nu vrea, ma gandesc mereu si plang in unele zile din cauza faptului ca Dumnezeu m-a pedepsit cu o boala fara ca eu sa fi gresit cu ceva, acum stiu ca veti spune ca e din cauza pacatelor mele. Eu va intreb: "Ce pacate poate avea un copil de 6-7 ani ca sa fie bolnav de ADHD? Ce pacate poate avea un copil care e luat la misto de invatatoarea lui?" Frica de a vorbi in public vine de la intamplarea pe care am avut-o atunci cand invatatoarea m-a pus sa stau cu spatele la colegii de clasa cand am prezentat un obiect facut de mine handmade. Uneori ma gandesc ca am facut gresit ceea ce am facut eu pentru mine, poate m-am imprietenit cu oamenii nepotriviti, ca trebuia sa fac si un master ca sa stau mai mult in acel grup de studenti, acolo m-am simtit foarte bine, a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea perioada studentiei. Va rog frumos sa nu mai spuneti nimanui acestea, va rog eu mult sa ramana intre noi problemele astea ale mele. Acum sunt depresiv, mi-am gasit un refugiu in obiecte handmade si in karate unde sunt apreciat. Cum inainte imi gaseam un refugiu in bautura, acum mi-am gasit un refugiu in sport, in karate. Cand sunt suparat astept sa inceapa seara antrenamentele sa pot merge la sala de sport pentru ca la karate ma simt cel mai sigur pe mine si cel mai binedispus. Va rog sa imi dati un sfat potrivit, un sfat care sa ma poata ajuta. Pe viitor ma gandesc sa imi strang niste bani sa fac cateva sedinte de consiliere psihologica si sa merg la un psihiatru, poate ma pot ajuta cu ceva. Va rog iertati-ma de deranj si de lungimea mesajului. Va rog eu frumos sa nu mai spuneti nimanui de asta. Multumesc anticipat.

Bună seara! Am auzit la o ruda cum ca ar fi păcat sa te ridici de la masa nesătul. Este un păcat din punct de vedere religios acest lucru sau este un fel de superstiție?

Vecerniile se fac în fiecare seara?

Minunea de la Maglavit este reală sau falsă ?

Buna seara aș vrea sa va adresez o intrebare sunt catolic dar vrau sa ma convretesc la ortodoxism dar parinții mei nu sun de acord deloc ce as putea face. ??